Sfânta Elena (în limba cehă Svatá Helena, în germană Sankt Helena, în maghiară Dunaszentilona) este cel mai vechi sat ceh din Banat. A fost fondat, împreună cu așezarea Elizabeta, în anii `20 secolului al XIX-lea de către primul val de coloniști din Boemia care s-au îndreptat spre frontiera militară a Banatului, zona tampon a Monarhiei Habsburgice împotriva Imperiului Otoman. Primii coloniști proveneau în principal din regiunea Boemiei Centrale și și-au adus cu ei nu numai credința lor (catolică și protestantă), ci și tradițiile, obiceiurile și metodele lor de a lucra pământul. Muncitorii forestieri inițiali au devenit mai târziu membri ai unui regiment de frontieră. După începuturile dificile, satul a crescut treptat, ajungând la dimensiunea actuală de la începutul secolului XX. După Primul Război Mondial, satele cehe de pe malul stâng al Dunării au fost atribuite României prin Tratatul de la Trianon (1920).
Sfânta Elena și peisajul cultivat din jur pe o secțiune de hartă din cea de-a doua cartografiere militară de la mijlocul secolului al XIX-lea. (Sursa: Arcanum.)
Anu | Numărul de locuitori |
---|---|
1830 | 338 |
1869 | 469 |
1890 | 757 |
1910 | 814 |
1930 | 943 |
1941 | 1024 |
1949 | 590 |
1966 | 619 |
2011 | 360 |
Tabel: Evoluția populației din Sfânta Elena (conform D. Gecse: Istoria comunităților cehe din România, 2013)
Dezvoltarea demografică a satului a fost influențată de mai multe valuri majore de migrație: de exemplu, către Bulgaria (sfârșitul secolului al XIX-lea) și Argentina (anii 1920). După cel de-al Doilea Război Mondial, o parte dintre locuitorii din Sfânta Elena au accepta oferta de a se stabili în zonele de frontieră ale Cehoslovaciei. După 1989, a avut loc o scădere semnificativă a populației din cauza reemigrării în Cehia. Sfânta Elena își păstrează încă identitatea lingvistică, culturală și religioasă, iar în ultima perioadă turismul și agroturismul s-au dezvoltat cu succes.